Viaţa ca un joc

autor Roryta

      M-am născut într-o familie foarte înstărită. Fratele meu era cu zece ani mai mare decât mine şi lucra ca mare mahăr în Bucureşti, la Ministerul Agriculturii. Necăsătorit fiind, el întreţinea singur tot acel fast în care ne lăfăiam cu ignoranţă, ne trimitea bani cu nemiluita, ne cumpărase la fiecare câte o maşină de lux şi afacerile îi mergeau ca pe roate.

      Eu trăiam cu părinţii mei pensionari într-una din vilele răsărite peste noapte pe malul Dunării. Am avut tot ce-şi poate dori un tânăr ca mine, proaspăt licenţiat în ştiinţe juridice, absolvent al unei facultăţi particulare, cu maşină 4x4 ultramodernă, cu şofer, o gagică trăsnet cu craci din gât şi păr blond lung – uite că nu ştiu dacă avea extensie sau nu, aveam trei femei care mişunau prin casă de dimineaţă până seara făcând care mâncare, care curăţenie, care spălat şi călcat, aveam un grădinar, doi paznici spătoşi precum trapeziştii de la circ, doi dulăi în curte, un căţel de interior şi un hamster.

      Nu duceam lipsă de nimic.

      Pe Tamara o cunoscusem în facultate. O fată voluptoasă care purta fustiţele ceva mai jos de chiloţei şi care mirosea a Notorius de te trăsnea.

      Îmi făceam veacul prin cluburi selecte, de fiţe, mă duceam constant, aproape în fiecare seară cu ea sau cu altele de o noapte, în discoteci unde se dansa la bară şi de unde plecam euforic dimineaţa, nu fără un grad cam ridicat de alcoolemie în sânge ca să nu mai adaug doza de extasy plus whisky, nelipsite.

      Nea Vasile, şoferul, stătea ca un câine bătut în maşină şi mă aştepta de fiecare dată. Tăcut, singur şi discret, el nu crâcnea şi din „domnişorule Eduard” nu mă mai scotea. Uneori, ca să-mi bat joc de el, îi spuneam:

      - Vasea, ia stai tu în cap şi cântă „cucurigu”!

      Şi el se aşeza în cap şi cânta precum cocoşul.

      Altădată, tata uita că Vasea are şi el o casă undeva şi că trebuie să mai ajungă şi pe acolo. Muncea mai bine şaisprezece ore pe zi, de dimineaţă de la şase până seara târziu, aproape de miezul nopţii.

    Vasea avea un apartament cu o cameră pe undeva prin oraş, iar prea mica bucătărie fusese transformată într-un fel de dormitor pe timpul nopţii, fiica lui dormind înghesuită pe un pat de scânduri adus de la socrul lui de la ţară, pat de o persoană, cu o pătură subţire aşezată peste acele scânduri, pe post de saltea. Soţia lui nu avea serviciu. Fusese femeie de serviciu la câteva scări de bloc, dar fusese dată afară şi acum trăiau toţi dintr-un singur salariu: cel al lui Vasea. Maria era cu doi ani mai mică decât mine.       Învăţase pe brânci toată viaţa şi acum era în studentă în ultimul an la medicină dentară.

      Bietul Vasea!

      Numai el ştia cât plângea pe la uşa tatei să-l ajute cu niscaiva bănişori ca să-şi poată întreţine fata la studii în Bucureşti.

      Nu-mi era milă de el, nu-l compătimeam şi îmi surâdea ideea că aş fi putut oricând să-l strivesc ca pe un gândac. Îmi era indiferent. Puteam oricând să-l înlocuim, iar tata abia aştepta ca Vasea să facă un pas greşit şi astfel, să găsească o ocazie mult aşteptată de a-l da afară pur şi simplu, fără să privească înapoi. Numai că Vasea era mai docil decât un câine. Nu avea curaj nici măcar să ne privească în ochi. Singura care-l privea cu milă, era mama. Mama, o sufletistă care plângea şi dacă omora o muscă. Ea era singura care-l mai consola şi nu o dată l-am surprins pe Vasea cu lacrimi în ochi atunci când vorbea cu ea.

      Ei şi?

      Ce-mi păsa mie?

      Erau problemele lui, iar dacă mama voia să se încarce psihic cu toate necazurile lui, nu avea decât.

      Apoi, într-o zi, mamei i s-a făcut rău, a căzut pe treptele din faţa casei ca trăsnită. Era inconştientă. Toţi ne-am alarmat şi am dus-o repede la spital. Ni s-a spus că a avut un infarct puternic şi că nu se ştie dacă va rămâne cu sechele sau dacă va scăpa cu viaţă, dacă îşi va mai reveni vreodată compet.

      Vasea a plecat repede să-l aducă pe Iulian de la Bucureşti. Pentru Iulian, fratele meu, mama era o sfântă. O iubea mai mult decât propria-i viaţă.

      Eram la spital, eu, tata, unchii, mătuşile, verii noştri şi bunicii. Aşteptam clipa decisivă când va sosi medicul şi ne va spune dacă orele critice ale mamei au trecut sau nu.

      Telefonul începuse să sune. L-am scos din buzunar, m-am uitat, dar n-am recunoscut numărul.

      - Alo? Eduard?, mă întreabă o voce gingaşă.

      „Vreuna din gagici”, gândesc cu satisfacţie, neabţinându-mi hormonii nici măcar în acele clipe.

      - Da.

      - Sunt Maria, fiica lui Vasea ... mă lămureşte acelaşi glas suav şi aproape stins.

      - Ah ... da, îi răspund uimit fiindcă nu vorbisem niciodată cu ea la telefon şi nici nu-mi trecea prin cap motivul pentru care m-ar fi sunat.

      - Te-am sunat să-ţi spun că tata a avut un accident grav de maşină ... Era cu Iulian în maşină şi un tir a intrat în ei, la ieşirea din Bucureşti ... Tata a murit, iar Iulian este în comă profundă ... Doctorii nu-i dau şanse de supravieţuire ... Au spus să ne aşteptăm la ce e mai grav ...

      Pământul mi-a fugit se sub picioare, am ameţit şi am căzut pe gresia rece.

      Când m-am trezit, toate rudele roiau în jurul patului meu, mătuşile plângeau, iar unchii mei plecaseră deja spre capitală. Tata, înnebunit de spaimă, avea ochii măriţi de groază şi stătea nemişcat.       Din ziua aceea nu a mai scos nicun sunet niciodată.

      Iulian a murit a doua zi şi l-am înmormântat regeşte, fără ca mama să ştie.

      Pe mama am dus-o cu ambulanţa la Bucureşti, fiindcă medicii de aici au spus că e prea grav şi că nu riscă s-o mai ţină într-un spital în care totul, începând de la vată şi până la aţa chirurgicală, se plăteşte. După o săptămână şi-a revenit şi am adus-o acasă.

      Au trecut cinci ani de atunci şi ei nu i s-au uscat lacrimile.

      Între timp am concediat femeile din casă, grădinarul şi paznicii, am vândut casa şi ne-am mutat la bloc într-un apartament cu două camere, iar eu dorm pe o canapea amărâtă în bucătărie şi lucrez câte douăsprezece ore pe zi – culmea ironiei, nu-i aşa? – ca şofer la un mare patron, deşi am studii superioare. Ce folos, dacă el nu mi le-a recunoscut?

      Sunt un amărât care a fost bogat cândva, dar care nu a ştiut să aprecieze ce i-a dat viaţa. Am luat-o de la capătul de jos şi cred că nu voi mai avea şanse să mă mai ridic vreodată.

      Apropo'! Am amintit, fie şi în treacăt, vreodată de Dumnezeu?

      Că nu mai ştiu ...

      martie 2013

Dezamăgirea

autor Roryta 
  

Cred că am ajuns într-un punct al vieţii în care sunt în stare, sunt aptă, capabilă de a trage anumite concluzii, de a-mi revizui trăirile, comportamentul, logica şi nu în ultimul rând impresiile formate de-a lungul timpului despre oameni şi viaţă.

Se întâmplă să cunoşti oameni, să te împiedici de ei prin viaţă, să te cufunzi în lumea lor cu voie sau fără voie, să faci parte din prezentul lor, din trecut şi - nu se mai ştie - poate şi din viitor. Invariabil, nu neapărat propus, poate doar accidental, îţi formezi anumite păreri, opinii, impresii despre persoanele din jurul tău, la fel cum se întâmplă şi cu cei din faţa noastră despre noi înşine. Mergi şi trăieşti cu aceste păreri ani de-a rândul, fără să-ţi dai seama că tu - prostul din tine - îl desconsideri pe respectivul sau respectiva prin prisma altor ochi, a celor care au avut grijă să-ţi prezinte o realitate deformată despre persoana în cauză.

Şi vine o zi, aşa cum bine spunea Dan Bitman în cântecul său celebru, când toate ideile negre pe care le trimiteai cu mintea şi sufletul către o persoană anume, să se năruiască, lăsând loc unei imagini pure, calde, de neimaginat, greu de ghicit. Nu te gândeai - şi nici măcar nu te-ai străduit să faci un astfel de efort - că acea persoană pe care o credeai lipsită de caracter, de cea mai joasă speţă, dă dovadă de înţelegere, blândeţe, omenie şi te tratează cum nu ai visat. Firesc, prima reacţie este de şoc, fiindcă îţi dai seama cât de mult ai greşit tu, cât de gratuit ai etichetat un om doar pentru că nu aţi avut şansa de a vă cunoaşte mai îndeaproape, aşa cum ar fi trebuit, personal, faţă în faţă, fără intermediari, fără mijlocitori mincinoşi.

Ca în orice există pe lumea asta, şi aici funcţionează legea contrabalansării: întâlneşti oameni care, treptat-treptat, îţi câştigă încrederea, te confesezi, îi ridici la rangul de apropiat care ar face orice pentru tine, te-ar ajuta în momentele de mare cumpănă, nu te-ar trăda pentru nimic în lume. Aşa îi vezi tu, naivul, candidul, prea mult încrezătorul, inocentul. Ei bine, când te aştepţi mai puţin,  îţi înfing cuţitul în spate, te aruncă în groapa cu hiene şi ricanând fieros, te privesc senin cum tu te scufunzi. Ba unde mai pui, îţi dă şi o „mână de ajutor” aşa încât să fie siguri că tu te-ai dus de tot, că te îneci în mocirla unde tocmai ai fost împins. Logic, trăieşti cea mai mare dezamăgire fiindcă nu te aşteptai la o mârşăvie atât de crasă.

Astfel de cazuri sunt la tot pasul şi e suficient să arunci o privire mai atentă în jur ca să le observi.

Dar nu despre asta aş vrea eu să vorbesc acum.

Întrebarea fundamentală care îmi roade neuronii şi sufletul este alta: care din dezamăgiri este mai mare?

Dezamăgirea faţă de tine sau faţă de ceilalţi?

Dezamăgirea faţă de tine intervine atunci când, în mod pueril şi gratuit, ai catagolat eronat, grotesc şi impardonabil o oarece fiinţă fără să-ţi fi făcut nimic anume.

Dezamăgirea faţă de alţii intervine atunci când speranţele, visele, bucăţi din suflet ţi-au fost sfâşiate de cei care, cel puţin la modul teoretic, te apreciau, te iubeau chiar, îşi etalau sentimentele considerate vii faţă de tine, nu le erai indiferent.

Din fragedă pruncie mă mândresc cu o anume intuiţie care nu a dat greş niciodată. Simţeam, pipăiam la modul abstract orice persoană cu care veneam în contact, indiferent de mediu şi indiferent de gradul de apropiere. Cu stupoare am constatat că acea intuiţie a ajuns să-mi joace feste, că descopăr oameni noi ale căror acţiuni nu le pot înţelege, chiar dacă sunt pozitive sau negative.

Sunt dezamăgită de mine, fiindcă am greşit de prea multe ori în ultimul timp. Am ajuns să nu mai cred în nimeni şi în nimic, am ajuns să deschid fereastra dimineaţa şi să încerc cu scepticism aerul, să văd dacă mai există oxigen şi în atmosfera de afară nu doar în propria casă. Trăieşte, simte, respiră, bucură-te de viaţă, ar spune unii. Da, aşa este, dar nu poţi întotdeauna să te bucuri, fiindcă, undeva în adâncul sufletului tău, ai încă reticenţe, nu eşti complet sigur că viaţa ţi-a oferit şi ceva bun printre multe alte rele. Şi atunci te miri, nu crezi, tatonezi până şi respiraţiile, din prea multă nesiguranţă. Şi te trezeşti că ce a fost bun a trecut ca o furtună pe lângă tine, iar tu, în inconştienţa ta, nu l-ai apreciat la justa lui valoare. Noroc că mai există şi aşa-zise furtuni calde care, deşi mult mai rare, se întorc şi atunci te bucuri că le poţi lua în plin. Asta ar însemna o a doua şansă pentru tine, o oportunitate gratuită, oferită cu generozitate de destin. Dar oare de câte ori avem posibilitatea asta? De prea puţine ori, fiindcă în marea majoritate a cazurilor, trenul a plecat deja din staţie, fără posibilitate de întoarcere.

Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dintre cele mai contradictorii, sunt aşii inconsecvenţei, sunt cameleonici şi răzbunători.

Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dulci, calde, dragoste adevărată, dăruire şi sinceritate profundă.

Cei care sunt barbari, brutali, cruzi, pot avea şi laturi pozitive. Pot avea o singură slăbiciune care să facă cât toate răutăţile la un loc. Pot întinde o mână la nevoie, pot ajuta, se pot sacrifica pentru o cauză nobilă la care nimeni altcineva nu s-ar fi gândit.

Cei care sunt buni, blânzi, blajini pot avea şi laturi negative care ne cutremură. Laturi ascunse cu grijă în ungherele sufletului şi ale minţii, dar care erup o singură dată în viaţă suficient cât să devină un monstru pentru tot restul zilelor.

Şi atunci, când să te simţi mai profund dezamăgit: când visezi la un înger şi descoperi un demon sau când priveşti cu groază un aşa-zis diavol şi ţi se dezvăluie un sfânt bine pitit în spate?

  

            martie 2013 

 

Dragostea iubeşte coincidenţele

Love likes coincidences (2011)

 

click pe imagine

autor Roryta 

Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor, acestor vietăţi superioare, că trăim independent, că suntem autonomi şi că nu depindem de nimeni şi de nimic. Orice decizie luată în viaţă ne aparţine în întregime indiferent de consecinţă, orice gândire şi orice freamăt interior. Marile hotărâri, marile sentinţe sunt luate de noi şi de nimeni altcineva. Nu dăm socoteală nimănui de ele şi le considerăm bune sau rele, după caz, funcţie de rezultat. Asta înseamnă că refuzăm să credem în destin, într-o anume predestinare, în aşa-zisa soartă, într-un traseu care trebuie parcurs de la naştere şi până în clipa când plecăm din zariştea pământească. Avem senzaţia că suntem proprii noştri stăpâni, proprii justiţiari probabil, şi că tot ceea ce facem este decis de propria persoană. În acest caz, cuvântul „ursită” nu-şi are nici locul şi nici rostul şi, deci, trăim după bunul plac.

Personal, o astfel de viziune, mi se pare un nonsens fiindcă, mai subtil, mai voalat, asta înseamnă că nu credem în Dumnezeu, că nu suntem călăuziţi pe drumul vieţii de divinitate, ci facem totul după cum ne taie capul, ceea ce este fals, un fals absolut pe care nici măcar nu vrem să-l conştientizăm. Atunci cum ne explicăm anumite întâmplări stranii de-a lungul existenţei? Cum de suntem într-un anume loc, la o anume oră în locul cel mai potrivit sau, dimpotrivă, cel mai nepotrivit? Sunt multe situaţii în care, fără să-ţi dai seama, exclami cu surprindere: „Noroc că eram acolo, că altfel...” sau „Bine că nu m-am urcat în avionul cutare, în maşina cutare, în vaporul cutare, că acum eram mort.”

Sau invers: „Săracul! Ce s-o fi grăbit el spre casă taman la ora aceea târzie? Dacă nu se grăbea, nu l-ar fi călcat maşina sau nu ar fi făcut accident sau nu ar fi prins avionul care s-a prăbuşit. Şi ar fi scăpat...”

Dacă nu... dacă da... dacă, dacă...

Ei bine, asta înseamnă destin.

Volens-nolens, destinul există, volens-nolens ne supunem lui, că doar această soartă pe care o urmăm nu am scris-o noi, ci ne-a fost trasată de Sus încă înainte de a ne naşte şi, implicit, toate deciziile pe care avem pretenţia că le luăm noi, de fapt nu ne aparţin, ci sunt date de forţa aceea superioară care ne călăuzeşte mereu şi care ne îndeamnă ori către moarte ori către o continuare a vieţii după un moment de mare cumpănă trăit.

Veţi spune, probabil, că aberez, că m-am trezit cu faţa la cearceaf sau că am visat urât astă-noapte. Nu vă contrazic, dar nici nu-mi pot clinti din loc opinia.

Un exemplu elocvent, pentru sceptici, ar fi să vă recomand vizionarea filmului „Dragostea iubeşte coincidenţele”, un film turcesc, de factură mai mult psihologică, dar şi de dragoste, bazat în exclusivitate pe acelaşi destin de care aminteam mai sus. Personajele principale, Ozgur interpretat de actorul turc Mehmet Günsür şi Deniz în interpretarea frumoasei Belçim Bilgin, fac deliciul sentimentului de iubire, instaurat între ei încă din fragedă copilărie, vieţile lor intersectându-se aparent, fără vreo perspectivă.

Născuţi în aceeaşi zi, la acelaşi spital din Ankara, ei se întâlnesc întâmplător de mai multe ori la locurile de joacă sau pe străduţele din cartier. Destinul îi desparte pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de ani, doar pentru ca mai târziu să-i readucă aproape printr-o întâmplare bizară: o expoziţie fotografică a lui Ozgur, devenit acum un celebru fotograf, atrage atenţia Denizei aflată pe o stradă oarecare, recunoscându-şi propriul chip într-o fotografie expusă într-un geam, din vremea când era o copilă. Amintirile le stârnesc zâmbete, îi reunesc şi între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

Deşi poate părea un subiect banal pentru unii mai puţin sensibili, ba chiar o peliculă încadrată într-o temă cu tentă de uşoară comedie şi cu o finalitate extrem de previzibilă, în realitate scenaristul forţează nota la extrem şi merge mai departe cu acele bizare coincidenţe din vieţile lor, iar impactul deznodământului asupra spectatorului este şocant, tomai pentru faptul că nimeni nu s-ar fi aşteptat la o astfel de întorsătură.

Se dovedeşte încă o dată că turcii ştiu să facă filme foarte bune, dau clasă americanilor (şi nu numai!) prin prisma punerii în scenă a unor întâmplări din viaţa reală, unde efectele vizuale trec deja în plan secund şi unde se remarcă viaţa comună a oamenilor de rând, precum şi trăirilor lor sufleteşti. Nu veţi vedea tone de sânge curgând în râuri sau bătăi, droguri şi arme, în schimb veţi trăi la unison umanitatea şi asta e ceea ce se caută pe piaţă.

Vă invit, aşadar, la o incursiune în lumea vastei şi încântătoarei cinematografii turceşti, locul unde admiri, simţi, priveşti şi trăieşti alături de personaje toate emoţiile care se perindă de-a lungul celor aproximativ o sută şaisprezece minute.

Vizionare plăcută! 

martie 2013