22 februarie 2013 | By: roryta

Dănuţa, prietena mea

 

autor Roryta

Deşi o ştiam din vedere, traseele noastre nu s-au intersectat niciodată atât de des de-a lungul vieţii, încât să-mi atragă atenţia foarte tare. O fată delicată, înaltă, blondă, cu ochii verzi şi cu un surâs blând faţă de care am avut dintotdeauna o oarece simpatie din simplul motiv că-mi plăceau zorzoanele ei de la încheieturile mâinilor, gât şi urechi. Atrăgea atenţia oricui nu doar prin vastele bijuterii pe care le purta, ci şi prin faptul că era foarte înaltă şi teribil de slăbuţă. Nu sunt adepta podoabelor, nu le port, dar îmi place să le admir oriunde ar fi ele expuse: în vitrine, pe manechinele însufleţite sau nu.
Era şi ESTE una din aceste manechine însufleţite.
N-aş putea spune cu exactitate când anume a fost momentul în care ne-am văzut prima oară pe coridoarele birourilor şi am început a schimba impresii şi păreri despre copiii noştri, dar m-a surprins când mi-a spus că are un băieţel de-o seamă cu fetiţa mea. Tangenţial, ne confesam cumva în legătură cu studiul şi opţiunile de viitor ale copiilor noştri, povesteam despre profesorii lor, despre cerinţe, despre rezultate. Ca două linii paralele care nu se cunosc, ei au crescut şi s-au cunoscut mai mult din povestiri şi au urmat şi urmează destine asemănătoare în acest moment.
Într-una din zilele noastre petrecute în sânul jobului, cu o hârtie în mână pe care o fluturam distrată, o zăresc trecând repejor pe lângă umărul meu. Zâmbeşte cald. O întreb atrasă de magia acelui surâs:
- Ce faci, Dănuţ?
- Bine, îmi răspunde timidă.
Urmează o pauză, timp în care nu dă semne că ar dori să se clintească spre treburile zilnice, apoi şopteşte:
- Ştii? Scriu poezii...
- Bravo, îi răspund entuziastă. Ce fel de poezii?
- Poezii... Haiku.
- Felicitări... Şi eu scriu.
- Da?, o aud mirată.
Şi deodată, devine foarte atentă:
- Ce scrii?
- Am scris un roman, îi zâmbesc. O carte.
- Dar cum aşa?
- Uite aşa. Iniţial am scris-o mai mult pentru mine. Nici nu aveam de gând să o public. Apoi am participat la un concurs naţional de proză şi am luat locul I.
- Auriciu, tu vorbeşti serios?, mă întreabă surprinsă.
Şi face un unghi de nouă zeci de grade, postându-se fix în faţa mea.
- Da.
- O vreau şi eu. Vreau şi eu s-o citesc. Pot?
- Da, cum să nu? Este postată pe Internet, o vede toată lumea.
În ziua următoare i-am trimis cartea.
Avidă după informaţii, mare iubitoare de cărţi şi de frumos, mi-a devorat micuţul meu roman fără să clipească.
Dacă până atunci vieţile noastre s-au intersectat dintr-o pură întâmplare, ei bine după acel eveniment, am început prin a ne căuta deliberat. Şi astfel am pus bazele unei prietenii de suflet, ne-am înrudit spiritual şi am purces la o afecţiune reciprocă, profundă şi solidă.
Este prima fiinţă care m-a învăţat cuvântul „preţuire”, este suava, dulcea şi delicata mea prietenă care îmi repetă neîncetat „te preţuiesc”, probabil în ideea de a nu uita vreodată de acest sentiment adânc înrădăcinat în sufletul ei.
Nu sunt obişnuită să mi se spună astfel de cuvinte mari, mă foiesc ca un leu în propria cuşcă atunci când o aud repetând ceea ce ea crede cu tărie şi un sentiment de sfială îmi dă târcoale, fiindcă îmi cunosc limitele şi ştiu că podiumul pe care am fost aşezată nu este decât o himeră, o iluzie total deformată. I-am spus-o neîncetat. Îi repet aşa cum repeţi unui şcolar atunci când trebuie neapărat să înveţe o lecţie.
În privinţa asta avem puncte de vedere diferite şi e normal să fie aşa, fiindcă suntem două personalităţi distincte, doi oameni cu viziuni perpendiculare, care au totuşi un punct comun: respectul faţă de cel din faţa lui.
Fata mea gingaşă cu părul bălai - aşa cum îmi place mie să-i spun - reprezintă sensibilitatea însăşi, este un suflet de elită care şi-a păstrat nealterată esenţa şi profunzimea, debordează de frumos şi netezeşte cutele frunţii, este îngerul meu scăpat din cer, energia melancolic-binefecătoare a diurnei mele banalităţi pierdută în timpul efemer. Sursa mea de energie, prea plinul agăţat de personalitate care-mi picură pe obraz blândeţea, o fiinţă locuită, un tezaur psihic care-mi luminează inima.
Sunt gânduri liniştite aşezate în încăperile nemărginite ale minţii, sunt armonii delicate rostogolite în emoţii, sunt parte din conştienta mea mediocritate spiritual-glazurată cu prea multe superficialităţi dar suficient de lucidă cât să poată face comparaţii, sunt sincerităţi ridicate la rang de confesiuni concret-glăsuite şi pe care le expun o singură dată în viaţă, dar în care cred cu tenacitate şi forţă.
Destinul mi-a zâmbit şi mă simt mai bogată acum, fiindcă mi-a dăruit ceea ce nu am visat vreodată: un prieten adevărat. O Dănuţa cu plete aurii, luminată de propria-i graţie, fără defecte, fără întuneric, melodioasă şi strâns lipită de sufletul meu.

Îţi mulţumesc, Dănuţ, şi te preţuiesc!

februarie 2013

             Dănuţ, sursa mea de creaţie din această seară - click aici.




 
13 februarie 2013 | By: roryta

Comemorarea nebună a lui Ceauşescu


autor Roryta

     Şi-a tras umerii grei, şi-a suflat nasul zgomotos şi a izbucnit într-un potop de lacrimi. Îl priveam uluit. Părea sincer.
     - Sunt nefericit, Vlad! Sunt supărat!...
     Nu-l mai văzusem de mai bine de douăzeci de ani, s-a mai îngrăşat şi are o uşoară chelie, iar ridurile de expresie i-au apărut pe chipul îngândurat. Învârtea mecanic paharul acela cu vin, fără să-şi dea seama că putea oricând să verse conţinutul pe masă. L-am privit compătimitor şi m-am gândit că trebuie să fie ceva grav dacă un bărbat puternic şi matur, în mijlocul vieţii, poate să plângă ca un copil.
     O fi păţit ceva soţia lui? Ori poate copilul... O fi având şi el copii, aşa cum avem mai toţi...
    Delicat, încerc să-l fac să se destăinuie:
     - E atât de grav, Grig?
     - Este... pentru mine este...
     - Linişteşte-te! Hai, revino-ţi! Pot să te ajut cu ceva?, întreb binevoitor.
     - Poţi să învii morţii?, mi-o taie el scurt, privindu-mă deodată în ochi.
     - Nu... binenţeles... dar... am bâiguit eu.
     Nu ştiam cum să procedez şi cum să-l consolez.
     - Tu ştii ce zi este astăzi?
     Mă gândesc repede.
    Nu m-am dus la serviciu. Am plecat către garaj cu gândul să-mi scot maşina şi s-o duc la spălat şi chiar în clipa aceea l-am văzut pe Grig traversând strada. Cu greu l-am recunoscut, cu greu i-am identificat ochii negri inteligenţi şi, ca să fiu sigur, am întrebat în spatele lui:
     - Grig???
    S-a întors mirat, m-a privit atent preţ de o secundă, apoi fruntea i s-a descreţit şi buzele cărnoase s-au destins într-un zâmbet larg, dar scurt.
     - Ce faci, omule? Ce bine-mi pare că te văd!!
     L-am invitat entuziast la „una mică” cu gândul că aveam să mă relaxez depănând împreună amintiri din perioada studenţiei, să râdem împreună de perioada de glorie a vieţilor noastre. Şi când colo, el era atât de trist de-mi era şi teamă să-l întreb ce are.
     E o zi nelucrătoare. E sâmbătă.
    Nu-mi dau seama ce vrea să spună.
    - Sunt oameni care trec de suta de ani, care sunt sănătoşi, care merg, care sunt activi, chiar dacă sunt consideraţi bătrâni... De ce nu a putut să fie şi el aşa?
     Fulgerător mă gândesc la taică-său.
     - Taică-tău?, întreb timid.
    - Da, tata, răspunde el dând trist din cap. Azi ar fi împlinit 95 ani, ar fi fost bucuria vieţii mele...
   - Dar... când a murit, ce a păţit?, continui novice cu întrebările.
   - L-au omorât nenorociţii!, strigă Grig cu furie în glas.
   - Cine?
   - Revoluţionarii...
   Tac brusc.
   „Cred că ori e beat - ceea ce nu cred, fiindcă l-aş fi observat - ori s-a ţâcnit!”, gândesc.
   - Despre cine vorbeşti, Grig?
   - Despre Ceauşescu, despre cine altcineva?, răspunde el natural.
   L-am privit consternat.
   Cu lacrimile şiroind pe obrajii lui roşii ca merele, continuă suspinând:
  - Am fost la mormântul lui azi. I-am dus flori, i-am sărutat crucea, am cumpărat nouăzeci şi cinci de lumânări şi m-am rugat la el să mă înveţe de acolo de sus, cum să conduc o lume, cum să stârpesc democraţia asta, libertatea asta idioată. Ştii, Vlad? Mi-a vorbit, m-a atins uşor de umăr şi i-am simţit sărutarea caldă pe frunte. Mi-a spus aşa: „Atât timp cât tu mă iubeşti, Grig, şi eu te voi iubi.” Vlad, el este un înger acum. Nu-ţi dai seama? Mi-a mai spus să nu plâng, fiindcă îi fac rău şi lui, dar nu mă pot abţine.
   Izbucneşte într-o nouă porţie sacadată de plâns.
   „E sănătos oare?”, mă întreb privindu-l aşa cum priveşti nebunii.
   Mă ignoră total. Continuă monologul, fiindu-i indiferent dacă îl mai ascult sau nu:
   - Este ca un tată ceresc pentru mine... Într-o zi am cumpărat o cravată şi i-am pus-o pe mormânt. Îmi spusese cu o seară înainte că nu se putea duce la congres cu vechea lui cravată. Este un bătrânel bun şi blând care mă iubeşte nespus. Iar Elena... ce mai! Ea e gingaşă şi suavă, mă alintă, mă răsfaţă şi-mi sărută obrajii, aşa cum face o adevărată mamă. Este 26 ianuarie, Vlad. E cea mai nefericită zi din viaţa mea. În fiecare an mă duc la ei şi în fiecare an le mărturisesc dragostea mea. Acasă am un perete plin doar cu fotografiile lui. Îl iubesc, Vlad, îi iubesc umbra, îi iubesc răsuflarea din ceafă, îi iubesc foşnetul. E un sfânt!
   Mă ridic încet de la masă şi-i spun bâlbâindu-mă:
   - Grig, nevastă-mea nu ştie unde sunt... Trebuie să plec... să nu se îngrijoreze... Ne mai auzim, mai vorbim... Sper să treci cu bine peste asta!, îi zic aproape şoptit.
   L-am lăsat cu privirea tristă în paharul gol şi am luat-o la sănătoasa, fără să-l întreb cum să mai dau de el, fără să-i cer vreun număr de telefon.
   „S-a tâmpit!”, concluzionez în gândul meu. Şi chiar fug către casă.
   S-a întâmplat să devin major chiar în acel an. Terminasem liceul şi eram extaziat de noul meu statut de student. Nu învăţam nimic fiindcă eram în primul an, în primul semestru, şi abia începusem să ne cunoaştem profesorii.
   Într-una din zile, Grig dă uşa de perete şi anunţă furtunos:
   - Linişte, băăăăăăiii!!! Ascultaţi aici la radio, ascultaţi, nu mai faceţi gălăgie!
   Şi pune pe prima bancă un aparat mic de radio şi-i măreşte volumul până la refuz:
   Se face linişte brusc şi ascultăm o voce care spune solemn:
   - Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară! Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară. Dictatorul Ceauşescu a căzut! Trăiască libertatea! Trăiască România liberă!!!
   În clipa aceea am auzit urale, toţi au izbucnit, au ţipat în cor „Ura!!!”. Grig, un anticomunist convins, părea că nu-şi mai revine:
   - Am scăpat de dictator, am scăpat de Ceauşescu!!! Uraaaa!!!
   Şi se puse pe sărit într-un picior chiar acolo, în faţa catedrei din aula cea mare a facultăţii.
   - Ce ai tu, mă, cu comuniştii? Ai stat tu la coadă să cumperi lapte vreodată? Te-a trimis mă-ta sau taică-tău să iei carne şi nu ai găsit?, îl întreabă nedumerit Marcu, căscând ochii la el.
   - Băi, nenorocitule, tu ştii ce înseamnă asta? Am scăpat, băi, fraiere, de vremurile grele. O să vezi! Vor veni peste noi vremuri bune, o să avem de toate peste tot. Nu mai mănânci la raţie, cretinule!, continuă Grig înflăcărat. O să poţi băga în tine ca spartu’ şi o să poţi vorbi liber tot ce doreşti.
   Grig a plecat furios în centrul oraşului, s-a strecurat prin mulţimea furioasă care scanda „Jos Ceauşescu!”, s-a furişat până în faţă, la tribună, şi a luat cuvântul la microfon, încurajându-i pe toţi să nu plece, să rămână acolo până la sfârşit, până când „jigodia”, „canalia” - cum îi plăcea lui să spună despre Ceauşescu, ar fi murit împuşcat.
   Îşi dădea cu părerea despre perioada de tristă amintire, perioadă pe care nu o cunoştea chiar aşa de bine, fiind şi el un proaspăt major. A uimit pe toată lumea cu acel curaj inconştient pe care i-l dădea tinereţea. A devenit apoi revoluţionar cu acte în regulă.
   Astăzi, după mai bine de două decenii, l-am văzut pe Grig un alt om, cu totul schimbat, cu siguranţă un nebun, plângându-l pe Ceauşescu aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, adorându-i întunecimea, venerându-i duhul, glorificându-i bezna. A devenit, din păcate, o paiaţă ciudată de care fuge toată lumea.

   februarie 2013



07 februarie 2013 | By: roryta

Timpul


autor Roryta

Aproape când nu mai mişună nimeni prin casă şi când zarva încetează, încep să scriu ce-mi trece prin cap. Târziu în noapte. Dar nu în fiecare noapte, căci ar fi bine dacă ar fi aşa. Când şi când.
Fiindcă până la momentul acela nocturn de graţie, trebuie să fac câte ceva.
Şi asta, aproape în fiecare zi, iar dacă nu e una, e alta.
Istovită, frântă, obosită după o zi de muncă, cu nervii întinşi până dincolo de limite, ajung seara acasă şi nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Trebuie să trec prin piaţă să-mi fac mici cumpărături, trebuie să mă apuc să fac felul de mâncare comandat, nu ăla visat de mine în ajun, trebuie să plec pe afară îmbrăcată pe jumătate, să mă duc să-mi aştept copilul care vine de la bibliotecă de la nu ştiu ce cursuri gratuite de limbă engleză (şi vine cam târziu şi sunt câini în zonă), trebuie să trec pe la poştă ca să trimit o recomandată ce trebuia să ajungă ieri, mă duc să iau pâine, plătesc cablul, mă cert în telefon un sfert de oră cu cei de la reţeaua de telefonie X, care mă tâmpesc de cap cu fabulosul, extraordinarul abonament de sărbători, sună telefonul şi e cineva care întotdeauna vrea câte ceva, mi-au sărit buşoanele de la tabloul electric, am chemat "meşterul" care m-a privit atât de galeş de spuneai că am fugit din serai, şi senin m-a întrebat: "Cum de mai trăiţi?"., înţelegând din asta că "putea să vă găsească în casă...." N-a mai adăugat nimic (el!), dar eu am continuat în gând: "... moartă...". Mă bucur de viaţă în continuare aşa că plec val-vârtej la o rudă ca să iau o geacă dată de pomană, mă cert din nou cu vecinul de la parter care lasă uşile vraişte de la intrare deşi avem interfon, strâng rufele din maşina de spălat şi mă cocoţ cu un picior pe jardinieră şi cu celălalt pe pervazul de la geam şi le întind, le prind bine în cârlige, mă schimb, mă spăl, alea-alea etc., apoi cad lată în faţa lu' mister Suleyman şi-i acord cu graţie şi bunăvoinţă umilele mele jumătăţi de oră dintre reclamele ce ţin, puse cap la cap, cam tot atât cât episodul în sine, înţelegând din doi în doi, restul trăgându-le de limbă pe cadânele de la serviciu care nu pierd nimic, sau dacă pierde vreuna, cealaltă are grijă să vizioneze tot.
Adorm fuguţa, mă trezesc rapid şi viteză către serviciu, fiindcă sunt deja în întârziere, ca de obicei.
Culmea culmilor!
Am răgaz trei secunde să gândesc. Şi gândesc.
Uneori.
Nu tot timpul.
Poate nu neapărat din copilărie, ci mai recent, mai exact în ultimii ani, am constatat cu stupoare că timpul şi-a pierdut din elasticitate, că a devenit mai redus, mai rigid, inflexibil.
Cred că cel mai mare duşman al nostru, al omenirii, rămâne acest TIMP, deşi dacă mă gândesc bine, noţiunea de „timp” este cam abstractă, întrucât noi am inventat-o, ca să ne ghidăm viaţa, trecerea anilor, după ea. Timpul, în cosmos, nu există. Timpul, este o eternitate, este fără consistenţă, este vid, este o infinitate de clipe peste care poţi să zbori cu puterea gândului, este fără început şi fără sfârşit, este nemărginit în spiritualitate şi finit în materialitate.
În lumea aceea paralelă cu a noastră, în lumea unde vom păşi şi noi, mai devreme sau mai târziu, timpul este static, este fix. Nu are dimensiune. Este exact ca sunetul. Sunetul nu există în Univers, aşa cum nu există apa sau oxigenul, căci fără atmosferă, sunetul nu se poate propaga. În Univers este pace, este o linişte coagulată, o linişte dură care nu poate fi fisurată de niciun decibel, care dăinuieşte de o veşnicie şi care va mai dura încă o veşnicie. Cele mai mari explozii solare nu au sunet. Cataclismele cosmice, exploziile stelare, sunt făcute în muţenie, în acea muţenie sfântă, dată de puterea divinităţii. Dumnezeu a clădit această lume în linişte fiindcă atunci când creezi ceva trebuie să fie pace, trebuie să fie lumină, trebuie să fie tăcere. Doar aşa poţi crea ceva desăvârşit.
Dar timpul, în mica noastră lume, reprezintă cel mai auster inamic, cel mai feroce duşman. Tăcut, sadic şi dur, trist dar şi implacabil, el ne roade zilele una câte una şi ne face una cu pământul, fiindcă mi se pare că bătrâneţea ne apleacă tot mai mult către ţărână, tocmai de aceea ni se deformează încet-încet acea coloană vertebrală ce ne ţinea drepţi cândva.
Timpul este ireversibil, ca apa care curge printre pietre. El lasă urme adânci în suflet, în gânduri, în fiecare cută apărută pe frunte. Acţiunile noastre, cuvintele rostite sau gândite la un moment dat, nu mai au cale de întoarcere. Timpul nu este o potecă pe care să te întorci când vrei, nu este o misiune pe care s-o duci la bun sfârşit dacă trebuie sau dacă îţi doreşti. El se găseşte în aer, în atmosferă, pluteşte printre noi tocindu-ne existenţa.
Ce folos că ridici mâna şi dai ceasul înapoi cu o oră, două, trei sau cu un an, cu un veac? El nu te iartă şi nu priveşte înapoi. Nu-l poţi păcăli. Niciodată.
Şi atât timp cât el este atât de limitat, atât timp cât ne îngăduie să trăim în şi cu el, poate că ar fi bine să ni-l facem prieten. Să parcurgem drumul la braţ, să-l fructificăm până la istovire şi să ne bucurăm că i-am atins unda sfielnică a sectorului vizibil.
În al vieţii timp,


decembrie 2012