07 ianuarie 2014 | By: roryta

Fotografia


autor Roryta

       Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, Matei hoinărea pe străzi fără o ţintă precisă. Era o vreme mohorâtă, capricioasă, cu nori cenuşii şi apăsători, care-şi vărsau din când în când lacrimile peste oraş. Maşinile treceau pe lângă el într-un continuu dute-vino, părând că nu le pasă de trecătorul zgribulit care mergea îngândurat. La un moment dat, auzi un claxon puternic chiar în spatele lui şi cineva îi strigă nervos ceva, dar el nu vru să asculte acele cuvinte urâte, scabroase, care îi fuseseră adresate. Nu voia că ceva sau cineva să-l smulgă din braţele gândurilor obosite şi să-l readucă la realitate.
Urcă pe trotuar în ultima clipă şi i se păru deodată că în faţa lui sclipea ceva. Ridică ochii şi se uită stupefiat la vitrina imaculată dincolo de care, pe un panou mare de circa trei metri, se înfăţişa o fotografie veche, alb-negru, cu două chipuri extreme de cunoscute. Inima începu să-i bată cu putere, reînviind brusc din starea letargică în care se cufundase. Nu-i venea să creadă. În faţa ochilor era chiar fotografia părinţilor lui, mare cât un afiş, iar deasupra stătea scris: “Expozitie de artă fotografică - Henri Miller”.  
- Incredibil! Aceștia sunt chiar părinţii mei…, murmură emoţionat.
Păşi cu încredere în sala mare şi se îndreptă spre un domn care vorbea unui grup de persoane.
- Reuşită fotografia din vitrină…, întrerupse el cu glas tare discuţia înflăcărată.
Cei prezenţi îşi întoarseră privirile spre locul de unde se auzise vocea.
- Mulţumim.
- Domnul Henri Cartier Bresson este aici?, continuă Matei nestingherit.
- Da, eu sunt.
Lumea asistă curioasă la dialogul celor doi.
- Îi cunoaşteţi pe cei doi tineri din fotografie?, întrebă Matei zâmbind enigmatic.
- Fotografia a fost făcută în urmă cu mai bine de treizeci de ani, stimate domn. Binenteles că nu ştim cine sunt, dar au figurile foarte expresive şi foarte frumoase.
Matei continuă la fel de misterios.
- Ei bine, dacă v-aş spune că-i cunosc, m-aţi crede?
Henri, care până atunci îl privise cu suspiciune de noul venit, deveni brusc deosebit de atent.
- Îi cunoaşteţi?, făcu el surprins. 
- Desigur…
- Sunteţi sigur?
- Binenteles, domnule Henri.
- Şi puteţi să ne spuneţi şi nouă cine sunt?
- Sunt părinţii mei.
Tăcerea din sală fu strivită de glasuri care începură să vocifereze din ce în ce mai tare. Un bărbat începu să râdă:
- Nu te credem, tinere!, se auzi glasul său iritat.
Henri stătu o clipă pe gânduri, apoi se apropie cu paşi mici, dar hotărâţi.
- Puteţi dovedi afirmaţiile?
- Sigur că da. Fotografia asta m-a fascinat încă de când eram copil. O am şi acum în albumul de familie. Părinţii mei mi-au spus că o au de mult, de la o rudă din Franţa.
- Şi credeţi că puteţi să veniţi cu ea aici?
- Cum să nu?
Matei ieşi în fugă din sala aceea şi alergă spre casă. Intră precipitat şi se repezi la albumul vechi cu fotografii de familie, dădu paginile până la ultima filă şi zâmbi larg atunci când recunoscu aceeaşi fotografie din vitrină, doar că mult mai mică. Părinţii lui adormiseră îmbrăţişaţi în tren, într-un compartiment de clasa I şi un necunoscut imortalizase pentru totdeauna acea secundă magică de odihnă. O luă cu grijă din album şi alergă înapoi, către locul unde se desfăşura expoziţia fotografică.
Henri luă fotografia în mână şi o privi tremurând de emoţie.
- Dacă ai şti, tinere… Dacă ai şti de când îi caut pe cei din fotografie!...
- Şi pe mine m-a fascinat dintotdeauna fotografia asta. Figura mamei este foarte clară şi foarte frumoasă. Priviţi cât de frumos doarme! Ei bine, numai un fotograf adevărat ar putea să surprindă într-o singură secundă o poveste de viaţă. De multe ori, o clipă din timpul ăsta nemilos, poate reprezenta eternitatea.
- Dar şi figura tatălui este foarte expresivă…
Henri amuţi şi ridică privirea extaziată spre Matei, iar acesta, mulţumit, zâmbi.
- Unde sunt?
- Cine?
- Părinţii dumitale…
- Astăzi se împlinesc şapte ani de când ei nu mai sunt printre noi.
- Îmi pare rău, se întristă Henri.
Şi-l privi curios pe Matei în ochi. Licăririle acestuia din privirile albastre se stinseră o secundă atunci când pomeni de moartea părinţilor săi, dar îşi reveni repede. Se uită cu simpatie la fotograf. O simpatie pe care Henri o simţi că fiind reciprocă, izvorâtă subit din adâncul sufletului.
- Cum te numeşti, tinere?
- Matei.
- Matei, o să-ţi fac şi ţie o fotografie şi o voi introduce în cea mai mare expoziţie fotografică din lume. O să spun tuturor că tu eşti fiul celor doi îndrăgostiţi care dorm într-un tren din România. Te voi face celebru.
Matei zâmbi şi ridică ochii spre cerul plumburiu, dincolo de care bănuia că-l priveau chiar atunci proprii săi părinţi: “Vă iubesc!”, şopti înduioşat.

ianuarie 2014