Icoană pe sticlă pictată de mine şi păstrată pentru sufletul meu. Îl reprezintă pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Creştinii,
necreştinii, dar şi unii dintre adversarii creştinismului recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică, fără egal în istoria omenirii. Pentru creştini
însă, Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, o persoană divino-umană, Fiul lui
Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, întrupat în istorie din Fecioara
Maria.
Întruparea
este actul prin care Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc din Fecioara Maria, prin
lucrarea Duhului Sfânt, în vederea eliberării firii omeneşti din robia
păcatului, a stricăciunii şi a morţii.
Pregătirea
omenirii pentru venirea Mântuitorului a fost făcută de Dumnezeu în mod treptat,
progresiv, de-a lungul secolelor, în special prin profeţi care au vestit
neîncetat venirea lui Mesia care va împăca pe oameni cu Dumnezeu şi îi va
ridica pe toţi din robia întunericului.
Întruparea
Mântuitorului este cea mai mare noutate din toate timpurile, „singurul lucru
nou sub soare” : Dumnezeu cel Veşnic şi Atotputernic se face şi Om, rămânând
însă şi Dumnezeu. De fapt, întruparea este şi va rămâne un mister, o taină
pentru gândirea umană, pentru că mintea omenească, limitată, nu poate înţelege
deplin în ce chip Hristos îşi împropriază firea umană şi o uneşte în Persoana
Sa unică cu firea dumnezeiască.
Motivul
venirii în lume al Mântuitorului este iubirea lui Dumnezeu faţă de om, după cum
mărturiseşte Sfânta Scriptură: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. III, 16 ). De fapt, venirea în lume a
unui Mântuitor a fost promisă de Dumnezeu imediat după căderea în păcat a
primilor oameni, Adam şi Eva.
Dumnezeu
l-a creat pe om spre viaţă nu spre moarte, de aceea, după căderea în păcat,
nu-l lasă veşnic pradă morţii, ci tot El, ca un Părinte iubitor, îl cheamă pe
om să se întoarcă la viaţă. Moartea omului a însemnat înstrăinarea lui de
Dumnezeu, dar moartea lui Hristos a însemnat reintrarea omului în comuniunea de
iubire şi de viaţă cu Creatorul Său. „Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să
Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou”, scrie Sfântul Grigorie
Teologul.
Dacă
în crearea omului se vede marea dragoste a lui Dumnezeu, în jertfa lui Hristos
această dragoste ne apare totală, pentru că nu există iubire mai mare decât
aceea de a te sacrifica pentru ceea ce iubeşti. „Orice mare iubire este cu necesitate
răstignită” afirma un mare teolog.
Hristos
vine să descopere în lume că : „Dumnezeu este iubire”. Aceasta este revelaţia
fundamentală a Evangheliei. Hristos este cel care aduce în lume iubirea Tatălui
Său. Pentru prima dată în lume, Iisus a afirmat că Dumnezeu este Tată, iar El
însuşi este Fiul lui Dumnezeu şi raportul lor este o iubire absolută. Iisus Hristos vine în lume din iubire pentru oameni, dintr-o iubire sacrificială
pentru toată existenţa. El merge până la asumarea întregii problematici, nelinişti,
suferinţe umane, spirituale şi fizice, până la experienţa morţii pe cruce, a
părăsirii lui Dumnezeu, pentru a-l îmbrăţişa pe om în totalitatea căderii şi
nevoii lui de mântuire. Dacă a iubi înseamnă a asuma, a trăi viaţa celui iubit,
El o asumă, o face a Sa şi trăieşte viaţa noastră.
Iisus
S-a arătat astfel ca Dumnezeu Atotputernic, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea
mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în
condiţiile vieţii umane, dar pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi,
săvârşind si minuni, fapte ce depăşesc puterea omului simplu. El a flămânzit, a
însetat, a avut nevoie de somn, a suferit dureri fizice, a suferit de
neînţelegerea semenilor Săi întru umanitate. S-a smerit mai mult decât toţi,
umblând cu vameşii, cu oprimaţii şi cu batjocoriţii societăţii, dar nu S-a
lăsat abătut de la iubirea desăvârşită, nu a invidiat, nu a cârtit, deşi a
mustrat pe cei nedrepţi, pe cei prefăcuţi, pe cei vicleni, dar fără să le
închidă calea mântuirii, calea revenirii la adevărata umanitate; S-a rugat
pentru toţi, i-a vindecat pe toti cei care au venit la El, i-a iubit pe toti şi
s-a jertfit pentru toti.
Aceasta
smerire inexprimabilă a lui Dumnezeu care se face şi om, coborându-se la
nivelul umil al omului, creatura limitată, şi mai mult, jertfindu-se pentru
creatura Sa, reprezintă una dintre învăţăturile cele mai importante şi în
acelaşi timp specifice Creştinismului. În nicio altă religie Dumnezeu nu se
coboară la nivelul creaţiei şi nu se jertfeşte din iubire pentru aceasta, ci
găseşte o altă modalitate de a-l mântui pe om, de la distanţă, fără a renunţa
chiar şi parţial şi temporar la majestatea şi slava divină.
Un
alt atribut exclusiv al Mântuitorului este acela că este singurul întemeietor
de religie care a deţinut şi deţine proprietatea şi suveranitatea cuvântului. E
singurul care a vorbit în calitate de Stăpân al cuvântului şi nu interpret al
cuvântului ; de aceea a putut spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece” ( Mt. XXIV, 35 ). Cuvintele Lui poartă astfel
girul eternităţii, al adevărului absolut, al esenţialului vieţii. Hristos
învaţă pe oameni nu numai în calitate de învăţător, aşa cum îl numeau
Apostolii, ci şi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. El transmite voia Tatălui
Său, El are cuvintele vieţii şi toţi cei care-l ascultă exclamă uimiţi: „Niciodată
nu a vorbit un om aşa cum vorbeşte Omul Acesta” (In. VII, 46).
Iisus
cuprinde în învăţătura Sa existenţa în totalitatea ei: Dumnezeu, lumea, omul şi
răspunde în chip absolut la întrebările pe care le pun condiţia şi vocaţia
noastră umană. De aceea Hristos este învăţătorul nostru suprem.
Prin
jertfa, moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos, ceva radical s-a
produs în starea şi istoria umanităţii: a apărut puterea învierii şi vieţii, de
care nu sunt capabile puterile morţii…. Umanitatea a fost eliberată, fiind
scoasă din starea de victimă în care era ţinută de păcat: “Mântuitorul a ales
Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit
îmbrăţişându-ne”, spune Sfântul Atanasie cel Mare.
Jertfa
şi moartea lui Hristos pe cruce reprezintă momentul culminant al iubirii
dumnezeieşti pentru noi, deoarece acum iubirea în expresia ei absolută ca
jertfă, este în acelaşi timp şi biruinţă în înviere. Sacrificiul culminează şi
se sfârşeşte prin moartea Lui pe cruce, pentru a sfinţi întreaga condiţie
umană, inclusiv moartea. Dar învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui
Hristos. Viaţa izvorăşte din mormânt, se face cunoscută prin moarte, prin
însăşi moartea lui Hristos. Viata se naşte tocmai din jertfă, din iubire.
Învierea
lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-mortem,
a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul
şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi
enigmatică în haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în
eternitate. Dacă până la Hristos, omenirea nu putea răspunde la întrebarea
esenţială: Ce se află dincolo de moarte?, iată că acum găsim răspuns. Filosofi,
lideri de religii, gânditori au încercat să “exploreze” misterul morţii, însă
fără succes. Nimeni nu a putut mărturisi din experienţa personală ce se afla
dincolo de moarte. Toţi au plecat “dincolo”, fără a se mai întoarce spre a-şi
confirma ideile sau învăţăturile. Singurul care S-a întors este Hristos, iar
răspunsul tot la El îl aflăm: nu se termină totul odată cu moartea. Moartea
este numai un prag către o altă existenţă. Dacă trupurile se întorc în pământul
din care au fost luate, sufletele trăiesc mai departe.
Prin
Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii. Hristos a
înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a
învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos.
Noi,
oamenii, aveam nevoie de Învierea Mântuitorului pentru ca astfel să primim
garanţia că şi noi vom învia asemenea Lui, la a doua venire: ”Dacă Hristos
n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa
voastră.” ( I Corinteni XV, 14) - spune Sf. Ap. Pavel. Cu alte cuvinte, dacă
Mântuitorul n-a înviat, atunci orice învăţătură a Lui este iluzie şi orice
frământare a omului este inutilă. Prin Învierea Domnului descoperim însă că
viaţa noastră pe pământ are sens. Suntem responsabili pentru faptele noastre.
Dacă există înviere, atunci faptele au valoare. Dacă Mântuitorul n-ar fi
înviat, atunci totul ne era permis să facem în această viaţă. Faptele bune nu
s-ar fi putut deosebi de cele rele pentru că n-am fi ţinut seama de ceea ce
facem, bine sau rău, din moment ce toate sunt îngropate odată cu moartea.
Aşadar, nu ne este indiferentă viaţa pe care o trăim aici. Prin Învierea
Mântuitorului, viaţa capătă valoare.
Cu
Învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela
al Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui
Dumnezeu, spre viaţa veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în
mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie a Duhului Sfânt, care călăuzeşte
Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a Fiului lui
Dumnezeu.
septembrie
2015